Trei seri frumoase la Ateneu

DE ANCA FLOREA

De multă vreme nu s-a mai întâmplat ca un lanț de evenimente să atragă melomanii, seară de seară, la Ateneu, așa cum s-a petrecut la sfârșit de săptămână, când trei orchestre, trei dirijori și… trei soliști (…plus unul!) au oferit programe cu totul speciale, în interpretări mozaicate, aplaudate entuziast de un public ce a făcut ca sala să devină neîncăpătoare.

Astfel, joi și vineri, Filarmonica a evoluat în compania îndrăgitului Christian Zacharias, muzician care, la prima sa colaborare cu orchestra și… pentru prima oară invitat în stagiune (după ce, ani la rând, s-a aflat la București ca oaspete al Festivalului „Enescu”), a apărut în dublă ipostază de pianist și dirijor. Din fericire, instrumentiștii s-au lăsat cuceriți de rafinamentul, cultura și știința sa, de maniera cu totul personală de a gândi fiecare opus, conducând întreg programul fără partitură, dăruindu-se muzicii pe care o trăiește cu intensitate și totodată cu un echilibru interior ce se transmite și interpreților și spectatorilor. Cu o gestică restrânsă dar precisă, departe de cea specifică unui șef de orchestră… tradițional, Zacharias a abordat, pentru început, două lucrări extrem de diferite; dacă Simfonia nr. 91 de Haydn – compozitor pe care îl iubește cu deosebire – a sunat, surprinzător, destul de monocrom și plat, departe de suplețea, verva și exuberanța așteptată, orchestra rezumându-se la parcurgerea corectă a „traseelor” sonore, Simfonia de cameră nr. 2 de Schönberg a constituit o adevărată surpriză, fiind greu de crezut că un creator atât de „ermetic” pentru publicul larg poate să fie nu doar accesibil, ci chiar captivant prin linii melodice și fraze ample, frumos arcuite, printr-o construcție logică și clară, în ciuda scriiturii complexe, redată excelent, semn că și orchestra a fost încântată de lucrare și de modul în care Zacharias a tălmăcit-o. Este adevărat însă că a fost începută în 1906 și finalizată în… 1939, perioade ce încadrează celebra revoluție dodecafonic-serialist-expresionistă pe care a generat-o Schönberg, „redescoperind” apoi scrierea tonală, declarând că „revenim mereu la do major”… Și mulți dintre noi am avut astfel explicația opțiunii lui Zacharias pentru acea partitură alăturată clasicului Haydn într-o seară… vieneză ce se anunța „a contrastelor”, dar a rămas… doar frumoasă. După pauză, Concertul nr. 5 de Beethoven – compozitor asimilat „clasicismului vienez”, chiar dacă era german, creația sa fiind legată fundamental de spiritul Vienei -, a adus și bucuria reîntâlnirii cu pianistul Christian Zacharias; cu ani în urmă a oferit integrala concertelor beethoveniene, în compania Orchestrei din Lausanne, așa încât a fost interesantă o posibilă comparație, de această dată viziunea camerală lăsând locul unei concepții mai robuste, cu momente de forță dar… „bine temperate”, alternând cu superbe pagini în piano, firescul cântului pe claviatură, tușeul rotund și cald, „mecanica” degetelor elegant articulată, subtilitățile reliefate cu inteligență, trecerile gradate cu finețe de la sonuri transparente la structurile acordice robuste, relaționându-se cu acompaniamentul orchestral dens, nuanțat și fluent, nicio clipă cu excese de intensitate; a rezultat o versiune unitară, de anvergură dar nu… monumentală, fără învolburări romantice, purtând amprenta muzicianului al cărui calm interior se reflectă în interpretările sale, revelând o anume filosofie a sunetului, atracția spre clasic în cel mai pur sens al cuvântului (implicând și echilibru și luminozitate și rafinament și simplitate), intrarea într-o lume doar a sa, cântând cu gândurile și trăirile personale, pe care însă le împărtășește publicului și le transmite orchestrei cu generozitate și, din nou, cu firesc și cu un permanent zâmbet discret. Singurul aspect care a întrerupt brutal și repetat acea atmosferă a fost tusea și foiala „obligatorie” a spectatorilor, Zacharias așteptând chiar, într-o atitudine elocventă, să se stingă rumoarea sălii pentru a începe partea secundă – păcat… La final însă, ovațiile, aplauzele nesfârșite ale melomanilor, bătăile din picioare ale instrumentiștilor au răsplătit din plin seara de grație… vieneză oferită de Filarmonică și de oaspetele întotdeauna îndrăgit, care a prelungit bucuria muzicii printr-un bis consistent și, desigur, cuceritor.          

A doua zi, pe acel podium s-a aflat Orchestra Română de Tineret, într-un program derulat în cadrul celei de a opta ediții a „Primăverii magice” pe care, după cum a precizat Marin Cazacu – reputat violoncelist, în calitatea sa de fondator și conducător al ORT, dar și de director la „Tinerimea română”, unde a cuprins și ansamblul -, Lanto Communication și al său Dorin Ioniță a organizat-o împreună cu Primăria Capitalei. Ca de obicei cu Cristian Mandeal la pupitru, orchestra, în formula sa întinerită și îmbogățită recent cu noi componenți de certă valoare, a propus creații din marea literatură rusă, în parte intrate de curând în repertoriu, extrem de ofertante, mizând mult pe suflătorii excepționali și pe percuția bogată, poate cu intenția de a capta publicul destul de eterogen. Am ascultat pentru început uvertura la opera Ruslan și Ludmila de Glinka, un „șlagăr” cu impact puternic, subliniat și prin amplificarea efectului sonor al alămurilor, prin jocul coloristic și timbral al replicilor și solo-urilor impecabile ale suflătorilor, împlinite prin implicarea corzilor bine sudate, dar și prin intervenții uneori cam prea… entuziaste ale timpanilor. Dansurile polovțiene din opera Cneazul Igor de Borodin s-au păstrat în același registru al izbucnirilor spectaculoase, deși secvențele scrise și pentru cor (care… a lipsit) au fost parcă însăilate, văduvite de consistență și relief, ca o punte incertă între momentele în forță, strălucitoare, din nou cu alămurile în prim plan. Rămânând în lumea creatorilor de secol XIX, Capriciul spaniol de Rimski-Korsakov a adus însă un plus de echilibru între partizi, corzile având și fluență și omogenitate, mobilitatea și frazarea elegantă, subliniind ritmurile și desenul melodic de inspirație iberică, intervențiile solistice, decupate și deopotrivă integrate unui întreg creionat cu vervă și expresivitate, constituind tot atâtea elemente ce au definit interpretarea unanim apreciată și entuziast aplaudată. Dar în partea a doua, prin Simfonia nr. 9 de Șostakovici am pătruns în plin secol XX și totodată în frământata muzică încărcată de contraste, de lirism și ironie caustică, de dramatism și tristețe cu accente tragice, trăiri intense transpuse într-o țesătură dificilă și solicitantă, în care orchestra s-a implicat cu o vizibilă plăcere, dovedind și maturitate artistică și înțelegere a sensurilor cuprinse pe portativ, redate superb sub bagheta lui Cristian Mandeal, care a știut ce și cum să le explice tinerilor, să le decodifice mesajul compozitorului care, așa cum maestrul afirma la final, părea greu de perceput și acceptat în urmă cu ani, pentru ca acum să fie ascultat într-o liniște ce trăda faptul că spectatorii – mai mult sau mai puțin avizați – au fost captați  de ampla construcție pe care orchestra a realizat-o impresionant, aș spune chiar cu pasiune, descoperind că muzica veacului trecut poate fi fascinantă, în măsura în care este tălmăcită la nivelul sensurilor ei profunde. Un entuziasm greu de „povestit” a răsplătit interpretarea de mare clasă a ansamblului care a căpătat și siguranță și strălucire în noua sa componență (și cu concert-maeștrii minunați), publicul cerând cu insistență bisuri, astfel încât orchestra și dirijorul ne-au răsfățat cu alte trei opusuri din creația rusă, trecând de la Vocaliza de Rachmaninov – pe care aș fi dorit-o poate mai lirică, mai transparentă și… romantic „încărcată” -, la o secvență din suita Masquerade de Haciaturian, apoi la o altă „bomboană” de aceeași factură luxuriantă, ca… bonus. O seară în care Orchestra de Tineret a convins că își păstrează statutul de elită chiar și când generațiile de instrumentiști de schimbă, abordând cu aceeași seriozitate și dăruire o paletă stilistică variată și adesea… complicată; o seară în care am simțit, sub cupola Ateneului, „Primăvara magică”…

Duminică 19 martie, onorând centenarul nașterii ilustrului pianist Dinu Lipatti, pe scenă s-a aflat orchestra „Camerata regală” care, sub bagheta lui Horia Andreescu, a colaborat cu trei pianiști binecunoscuți, fie într-o lucrare scrisă de Lipatti, fie în opusuri adesea regăsite în repertoriul acestuia. Al său Concertino în stil clasic a prilejuit revenirea la Ateneu a pianistului Mihai Ungureanu, conturând linia delicată, cu o anume sobrietate elevată mai apropiată de stilul preclasic atât de drag muzicianului omagiat, păstrând permanent nuanțele estompate, introspective, în dialog cu orchestra care l-a însoțit cu acuratețe și eficiență. De altfel, întreg programul a stat sub semnul discreției, departe de orice desfășurare în forță, pentru că însuși Lipatti era un filosof al claviaturii pe care picura sunete și gânduri cu o poezie rezervată, lipsită de efuziuni. În Concertul nr. 9 Jeunehomme de Mozart, solistă a fost Dana Borșan, având experiența integralei susținute de-a lungul anilor în stagiunea Orchestrelor Radio, rămânând, la rândul său, în sfera sonurilor cu  tentă luminoasă, subliniind spiritul clasic al muzicii, deci tocmai ceea ce l-a atras pe Lipatti, a cărui structură se plia perfect concepției clare, riguroase, liniei aparent simple a discursului solistic. Iar ansamblul a răspuns solicitărilor dirijorale înscrise firesc pe aceleași coordonate interpretative, într-o colaborare bine realizată și deci aplaudată de publicul numeros care apoi a ascultat Concertul nr. 1 de Chopin, beneficiind de viziunea pianistică a reputatului Nikolai Demidenko, recunoscut în lume pentru apropierea de muzica visătorului poet a pianului; l-am urmărit țesând o „poveste” plină de sensibilitate, cufundându-se în melancolia mai curând evocatoare, deloc sentimentală dar de o finețe aparte, caldă, sinceră și… adevărată. Într-o asemenea companie, orchestra trebuia să evolueze cu aceeași vibrație emoțională, Horia Andreescu menținând „linia mare” a expresei generoase și deopotrivă discrete, sugerând mai curând o superbă nocturnă brodată în intimitatea unui dialog al artistului cu sine însuși, așa cum Chopin se destăinuia doar pianului în liniștea nopții, de această dată însoțit și de ansamblul mereu corect și aerat, conferind un suflu special întregului demers interpretativ ce s-a păstrat, până la final, în atmosfera cât mai apropiată de ceea care a caracterizat, cândva, cântul lui Dinu Lipatti; deși, ascultându-i înregistrările, constatăm o concepție aproape bachiană (nu doar) în opusurile de Chopin.                 

Și astfel, în trei seri de mare muzică, ne-am lăsat purtați în călătoria prin stiluri și epoci atât de diverse, bucurându-ne de farmecul unor creații extrem de variate, având însă ca „numitor comun” și calitatea în sine și interpretarea conferită de orchestre, dirijori și soliști pe măsură, desigur reunite și… regăsite în ambianța elegantă a Ateneului.

[URISP id=5677]